Umbra amurgului se odihnea aseară pe mâinile mele
Aceeași umbră ce stinsese arșița pietrei
din brazda dogorită de soare,a cuvintelor rămase singure între paginile șerpuite ale timpului.
Acest lucru făcu liniştea să tacă
Cuvintele erau aproape nemişcate. Trăgeau să moară!
Îmi observaseră tăcerea pentru că tăceam în graiul lor.
Timpul respiră numere amorțite de așteptare
îmi biciuie sufletul aruncându-l în uriașe valuri prăbușite pe țărmul inimii

Pătrunde adânc prin amintiri profund cultivate,
ca plugul de oțel prin pământ.
Deodată mă întreb de ce suspin pentru ceva ce nu a mai rămas?..Tăcerea se deschisese în mine ca un răsărit
peste lacrima unei priviri plutitoare,
și mă rugam la ea, ca la o sărbătoare a iubirii.
Am tăcut și am dat liniștea mai tare să nu aud clopotele frunzelor sunând imnul despărțirii noastre
Am tăcut cu toată liniștea universului zgomotos
singura formă de exprimare rămasă.

M-am trezit cântând un imn al tăcerii
neştiut, neînvăţat de nicăieri, care prindea viaţă,
se rotea de parcă s-ar fi desprins din frescele
sufletului învăluite în muzică şi lumină.
Am auzit piatra vorbind cu apa din iarbă în șoapte tumultoase. Am simțit cum, însângerat, pământul din inimă se târa spre rădăcinile speranțelor năruite căutându-și lumina.

Se auzeau pașii sufletului ce spre nicăieri alergau fără dragostea ta!
Lacrima auzeam cum se năștea cascadă peste patul de vise albe, strălucitoare cândva, prăbuşind-se pe nisipuri pârjolite de umbra fierbinte a unui soare pe care atunci, îl consideram triumfător.
Auzeam năvălindu-mi în inimă trecutul, umblând și el
pe cărarea pe care călcasem cu o clipă înainte.

Își căuta gândurile
pentru a prinde în zbor
o lacrimă de dor ce în arşiţa zilei,
pe nisipul fierbinte se tânguia.
Din urmă vine timpul, ca un inorog
mă mână și mă învață că timpul pierdut
a făcut trecutul atât de important
și nu mă lasă să-mi fie dor de gara noastră mică,
de umbra ta la geam, de cioburi de cuvinte demult părăsite, de mine când alergam ușa să-ți deschid...

Zâmbind, chipul unei fetițe care semăna cu mine se înclină și ridicând durerea din palma mea,
o aruncă înapoi în cer, murmurând:
– Iată, am schimbat lucrurile!..
Atunci, din nestăvilitele-mi lacrimi au răsărit ca doi licurici, ochii tăi, în grădina inimii mele!

poem în proză publicat în revista Constelatii-diamantine nr-8(144)-2022